Bianca Radu

Din păcate, cele mai mute frici ale copiilor nu sunt ale lor. Sunt frici asimilate de la persoanele care îi cresc / îngrijesc. Copiii aud povești despre experiența persoanelor din jurul lor, aud diverse avertismente sau văd filmulețe nepotrivite vârstei lor, care le pot crea temeri nejustificate. De exemplu, un băiat de 9 ani a ajuns să creadă, în urma unui astfel de material, că la stomatolog i se „înfig șuruburi în gingii”, ceea ce l-a speriat foarte tare.

Copiii pot, de asemenea, să se teamă de „necunoscut”, tocmai pentru că nu știu ce urmează să li se întâmple. De aceea, este indicat ca vizitele la stomatolog să înceapă cât mai devreme, încă de la primul dinte, înainte să apară probleme dentare sau durerea. Astfel, copilul va fi familiarizat cu mediul, cu echipa medicală și nu va mai fi atât de afectat de poveștile și experiențele celor din jur, el având deja propriile experiențe pozitive în cabinetul stomatologic.

Cu cât copilul este mai mic, cu atât preia mai mult din tensiunea emoțională a părintelui. În acest context, este esențial ca medicul să fie creditat 100% și să fie lăsat să coordoneze construirea relației cu copilul, etapele și ședința de tratament.
În cabinetul stomatologic, anxietatea se transmite de la părinte la copil mult mai subtil decât prin cuvinte. Copiii sunt „radare emoționale”. Ei citesc microexpresiile feței (tensiune în jurul ochilor, maxilar încleștat), tonul vocii (ușor forțat sau prea vesel) și postura corpului părintelui (rigiditate, agitație). Dacă mesajul verbal spune „e ok”, dar corpul transmite „nu e sigur”, copilul va crede, la nivel subconștient, corpul.

În plus, copiii nu doar observă emoția, ci o preiau și o reproduc intern.
Sistemul lor nervos se reglează după cel al părintelui. Așadar, un părinte ușor anxios în cabinet, însoțește un copil deja activat fiziologic (chiar dacă nu știe de ce).

Chiar și părinții bine intenționați pot transmite anxietate prin limbajul pe care îl folosesc – „Nu o să te doară… cred”, „Stai cuminte, să nu se supere doamna doctor”, „Hai că trece repede”. Astfel de replici sugerează implicit că există pericol, copilul trebuie să „suporte”, situația nu este sub controlul lui.

De asemenea, dacă părintele, la rândul lui a avut experiențe negative la stomatolog sau povestește indirect despre fricile sale, copilul preia o așteptare de pericol, chiar fără experiență proprie. Astfel, anxietatea devine „împrumutată”, nu învățată direct.

Este foarte important ca părinții să ia toate măsurile de a transmite siguranță copilului: să îi arate poze cu clinica și cu medicul la care a făcut programare, să îi permită să își ia jucăria preferată cu el, să ajungă mai devreme la programare, astfel încât copilul să aibă timp să se acomodeze.

Este de evitat orice poveste negativă din experiența personală a părinților, care în mod sigur va fi amplificată în sens negativ de imaginația copilului. Este de preferat să fie lăsat medicul să îi explice fiecare etapă de tratament, folosind cel mai potrivit limbaj pentru vârsta și nevoile micului pacient.

Cu cât ajunge mai devreme la stomatolog (înainte să apară probleme care să implice durere și să necesite anestezie), cu atât copilul va avea o experiență mai plăcută.

Abordarea va fi una ludică, distractivă care lasă o amprentă pozitivă în memoria copilului și îl va determina să revină cu drag la dentist.

Prin tehnica tell-show-do, medicul îi explică micului pacient fiecare pas și îi arată instrumentele folosite. Astfel, copilul știe exact la ce senzații să se aștepte și nu va fi luat prin surprindere.

Cu cât i se oferă mai multă siguranță în cabinet, la prima vizită, cu atât acesta va avea o experiență mai plăcută. Iar la acest lucru este esențial să contribuie atât echipa medicală, cât și părintele prin asumarea unui rol de „reglator” emoțional și „facilitator” de încredere, nu un amplificator de anxietate.

Rolul psihologului este, pe de o parte, să faciliteze relația copil – părinte – echipă medicală, explicând fiecăruia pe înțelesul lui particularitățile care țin de vârstă, de nevoile personale și de capacitatea rațională și emoțională a copilului.

Pentru acei copii care au avut experiențe anterioare negative în domeniul medical sau în cabinetul stomatologic, rolul psihologului este esențial.

Pornind de la vârsta, experiența și nevoile proprii micului pacient, se „construiesc” jocuri personalizate în urma cărora copilul să înțeleagă necesitatea instrumentelor stomatologice, a abordării unei poziții corecte, limbajul nonverbal de comunicare cu medicul, atunci când are nevoie de o pauză. De asemenea, prin jocuri de rol specifice, copilul învață să își înlăture rezistențele și fricile în momentele cheie de tratament. La fel de important este procesul de desensibilizare la toate instrumentele din trusa de consultație, dar și la cele rotative, care produc anumite zgomote și senzații tactile, la aer și la apă.

Odată echipat cu toate aceste informații, copilului îi va fi mult mai ușor să înțeleagă toate etapele de tratament, devenind mai cooperant.

Rolul psihologului este, de asemenea, de a însoți copilul în cabinet, facilitând desfășurarea tratamentului și susținând transferul de încredere către echipa medicală.

Acești copii ajung la mine după ce au avut 2-3 încercări de cooperare, fără succes, cu medicul lor stomatolog.

Tocmai pentru că refuză colaborarea, chiar dacă vine în clinică, focusul meu primordial este crearea unei relații de încredere cu părintele care îl însoțește.

Am nevoie să înțeleg care este istoricul și contextul de viață al copilului, ce experiențe medicale/stomatologice a mai avut, ce frici sau fobii îl blochează, dar mai ales ce resurse are copilul pe care le putem folosi în desensibilizare și acomodare.

După ce obțin aceste informații, încep construirea unei relații de încredere, prin activități ludice de descoperire, care nu au nicio legatură cu domeniul stomatologic. Vorbim despre activitățile lui preferate, vacanțe, jocuri, personaje care îl binedispun și îi cresc încrederea în relația cu mine.

Abia de la următoarea ședință începem încet-încet să povestim despre stomatologie și construim jocuri în direcția nevoilor sale de acomodare.

Lucrurile se leagă atât de frumos de la o ședință la alta, încât ajung să mă roage pe mine să le fac tratamentele stomatologice. Din păcate, cu asta chiar nu pot să îi ajut, dar în schimb le prezint pe „cea mai bună prietenă a mea care știe să repare dințișori”, iar eu îi însoțesc în acest parcurs pentru a facilita transferul de încredere către medic.

Adulții care astăzi au probleme dentare serioase sunt copiii care cândva au avut o experiență negativă/traumatizantă la stomatolog.

Astfel de persoane au amânat atât de mult vizitele la stomatolog încât și-au pierdut și dinții și sănătatea și stima de sine și speranța într-o viață normală. Blocați de fobii, sau anxietate, ajung într-un final să beneficieze de tratamente foarte costisitoare, de reabilitare dentară totală, sub sedare.

Pentru a evita aceste situații inconfortabile și costisitoare, soluția este prevenția și vizitele regulate (de acomodare) la stomatolog. Doar așa putem crește adulți responsabili și încrezători în relația lor cu medicii, care să le asigure o sănătate orală pe viață.

În primul rând, așa cum am mai spus, mă pliez pe nevoile specifice vârstei, experienței lor medicale și fricilor cu care se confruntă.

Creez jocuri de rol, de desensibilizare prin expunere, metafore, iar dacă au fobii de ace, injecții, sânge, etc, abordarea este adaptată vârstei și nivelului lor de înțelegere (prin desen, explicații, ilustrații).

Mulți dintre copiii cu care lucrez se tem de durere sau au un prag al durerii foarte scăzut. În cazul lor, folosesc tehnici scurte de hipnoză conversațională și autohipnoză care îi ajută în diminuarea disconfortului și anxietății.

În primul rând, observ gradul de dependență dintre părinte și copil, iar atunci când văd o interdependență prea mare, subliniez că este important ca, pentru ședințele următoare, copilul să vină însoțit de oricine altcineva, în afara persoanei de dependență.

Motivul este că, în acest fel, îmi creez condițiile pentru a mă apropia de copilul anxios. Ne putem cunoaște mai bine și putem crea premisele construirii unei relații.

Același lucru se întâmplă dacă părintele însoțitor este foarte anxios. Îi explic ce impact are anxietatea lui asupra copilului. Toate sugestiile pe care le ofer părinților sunt în interesul superior al copilului și au ca scop eficientizarea ședințelor de consiliere, astfel încât copilul să ajungă cât mai repede înapoi în cabinetul stomatologic pentru finalizarea tratamentelor.

Aveți încredere în medicul ales de dumneavoastră! El știe cel mai bine care este cel mai potrivit limbaj în contextul formării unei relații de încredere cu copilul, pe termen lung!

Oferiți-i spațiul și timpul necesar pentru construirea acestei relații. De ea va depinde finalizare cu succes a tratamentelor și felul în care copilul dumneavoastră se va raporta la sănătatea orală de-a lungul întregii sale vieți!